ro / en

Oraşul lui Opingescu Vodă

jandarmerie cu fundal monumental

Se face, dragii babei, că într-o ţară îndepărtată, peste mări şi ţări, mult prea departe de voi pentru a vă îngrijora prea tare, trăiau nişte oameni care, cum nimeni nu îi voise nicăieri, se adunaseră care de pe unde şi îşi încropiseră acolo o moşie.

Oamenii ăştia, cum ziceam, nu prea erau buni la mare lucru deşi se pare că, odată cu trecerea anilor, unii dintre ei dezvoltaseră anumite abilităţi, printre care, la loc de cinste, era spartul de seminţe.

Cu toate astea, din când în când, se mai năştea câte unul mai nervos şi mai luminat care mai făcea altceva: ba un oraş, ba o casă, ba mai citea o carte sau făcea alte lucruri pe care spărgătorii de seminţe nu puteau nicicum a le pricepe. Pentru asta ei aveau o expresie care mulţi cred acum că ar trebui să fie scrisă la fiecare poartă de intrare în ţărişoara lor: "Băga-mi-aş". Urmată de "scoate-mi-aş" la fiecare ieşire.

În ţara asta se afla şi un oraş, zis Bucureşti, care se voia mai mare şi mai plin de spărgători de seminţe decât celelalte oraşe. Celelalte oraşe din ţărişoara însă, invidioase pe mărimea şi numărul de spărgători de seminţe ai Bucureştiului, veniseră cu o idee care să le facă un pic mai de soi: fiecare dintre ele îşi ridicase la loc de cinste câte un cetăţean, mai spărgător de seminţe decât ceilalţi, pe care îl numise "baron". Se făcu astfel o adevărată cursă între oraşe cine şi cum îşi face şi îşi "bagă" mai repede "baron" pe ţeavă. Bucureştenii mai să moară de inimă rea din cauza asta. Se foiră, se sfătuiră cum şi ce să facă pentru a-şi recăpăta locul de primi spargători de seminţe ai ţărişoarei ăsteia. Şi uite aşa, într-o zi de vară până seară, se vorbiră ei bine de tot şi le veni ideea: ei nu vor avea baron, ei vor avea Vodă.

Dar cine să fie Vodă de Bucureşti? Cine să fie pe tron? Al cui va fi sceptrul ?

Pentru că nu era uşor să mulţumeşti oamenii ăştia de care vă zic. În primul rând, ei se născuseră cu o calitate ce nu o aveau alţi oameni: nu îi puteai mulţumi decât dacă le distrugeai cât mai bine oraşul, pentru că ei nu pricepeau nicicum ce făceau ăia puţini care se mai năşteau din când în când, cum ziceam, şi atunci simţeau că oraşul ăsta nu este făcut după asemănarea lor. Şi mai era ceva! Oamenii ăştia doreau neapărat să fie cât mai săraci. Cu cât erau mai săraci şi trăiau în mai multă mizerie, cu atât ei erau mai fericiţi. Asta şi pentru că se zvonea prin ţărişoară că, dacă eşti suficient de sărac, de murdar şi de prost, un "baron" se va pogorî asupra oraşului tău cu un sac mare plin cu pui congelaţi, ulei şi zahăr. Vă veţi întreba, dragii babei, de ce zahăr? Nu ştiu de ce. Oamenii ăştia pur şi simplu aveau nevoie de foarte mult ulei şi zahăr. Acum, că mă gândesc, cred că mi-a povestit odata, demult, un moş ce l-am întâlnit la o şezătoare, că asta era tot ce mâncau ei.

În sfârşit, zis şi făcut, se dădu sfară în ţară că se caută Vodă pentru Bucureşti! Încercară ei mai mulţi să ocupe postul. Care mai de care se străduia să fie un mai bun vodă: unul să fure 50%, altul să distrugă 70% din orăşelul ăsta, dar niciunul nu reuşea să distrugă şi să fure suficient pentru a-i mulţumi pe toţi spărgătorii de seminţe.

Mare minune fu ziua când în sfârşit găsiră acel om ce a reuşit să aibă toate calităţile necesare! Da, veni şi ziua aia şi mare sărbătoare se facu pe străzile orăşelului. Ziua în care îl găsiră pe Opingescu şi îl făcură vodă. Ce le mai plăcea de el! Avea toate calităţile necesare: vorbea prost, minţea bine, promitea marea cu sarea. Reprezenta, în sine, esenţa locuitorului de Bucureşti...îi reprezenta pe ei, toţi spărgătorii de seminţe. Am auzit, deşi nu ştiu de este sau nu adevărat că, la auzul veştii înscăunării noului vodă, toţi locuitorii oraşului au început deodată să spargă şi mai abitir seminţe...aşa de multe că pentru moment, s-a înnegrit cerul. Gurile rele spun că cerul avea alte motive să se înnegrească, pentru că locuitorii oraşului pur şi simplu nu se mai dădeau jos din maşini şi fumul scos de acestea umpluse văzduhul. Deşi alţi oameni ar fi găsit neplăcut fumul ţevilor de eşapament, aceştia, oamenii din Bucureşti, se zbenguiau în el ca nişte iepuraşi, le plăcea şi chiar îşi doreau sa aibă mai mult. Ei erau nişte oameni speciali!

Şi uite aşa se puse Opingescu Vodă pe treabă, că multă treabă avea. În uralele mulţimii, fură şi distruse tot ce se putea prin orăşel. Vai, ce mulţumire şi fericire pe locuitorii acestuia! Aşa de mulţumiţi şi fericiţi erau, că se puseră şi ei pe treabă să îl ajute pe noul Vodă şi distrugeau şi furau şi ei tot ce apucau. Cu mic cu mare au hotărât să îl facă pe Opingescu vodă pe viaţă! O umbră de supărare se ivi totuşi pe faţa lui Vodă Opingescu când, în ziua marii hotărâri, ieşi la iveală faptul că, absolut inexplicabil, se înmulţise în aceşti ani şi populaţia ălora pe care nicicum nu îi înţelegeau spărgătorii de seminţe. Să tot fi fost ei vreo 10%, aşa. Puţini, însă tot îl supără vestea pe Opingescu Vodă.

Ba, mai mult, ăştia 10% se trezeau uneori în treabă şi încercau să oprească marile proiecte de distrugere organizată a orăşelului. Ce mult îl enervau pă Opingescu Vodă! Aşa de mult, încât el hotărî ca, într-o zi când toţi ăştia se strânseseră în jurul unei clădiri pe care Opingescu dorea să o distrugă, sa trimita oşteni câtă frunză, câtă iarbă să îi ridice de acolo. Se zvoneşte că erau aşa de mulţi oşteni încât la un moment dat nu se mai ştia de fapt al cui era mitingul, al lor sau al celor 10% nicicum de priceput. De fapt, "clădire" zic eu acum, ca să mă înţelegeţi voi, însă locuitorii Bucureştiului nu foloseau cuvântul clădire, nu îl cunoşteau. Ei foloseau doar cuvântul "magherniţă". Le plăcea atât de mult acest cuvânt încât orice găseau ei transformau în "magherniţă". Era, de altfel, ultima fază a procesului de distrugere, ce le aducea atâta satisfacţie.

Şi uite aşa, dragii babei, reuşi Vodă Opingescu să restabilească liniştea şi pacea în micul său oraş. Ba, mai mult, pentru a sărbători victoria, dădu liber la fum de ţeavă de eşapament tuturor locuitorilor.

Dar degeaba veţi încerca să găsiţi acest oraş pentru a vă convinge de spusele mele. El a dispărut acum mult, mult timp şi împreună cu el toţi spărgătorii de seminţe şi Vodă Opingescu. Au reuşit într-o bună şi luminată zi să distrugă tot orăşelul şi nu a mai rămas nimic nici din ei, nici din vodă al lor, nici din oraş. Doar un mare, mare maldăr de coji de seminţe.

Şi am încălecat pe-o ţeavă de eşapament şi v-am spus povestea...găsiţi voi rima!

 

 


citeste mai departe

postat de Ruxandra, 07 octombrie 2012, 08:14

adauga un comentariu

Adauga un comentariu

*
*
*

Comentarii: ( 1 - 15 )

Aceasta noutate nu are comentarii.

Mesterii Fasole

Azi trebuie să vorbesc despre un subiect care mă macină de mult: firmele de construcții și constructorii lor. Dacă nu mi s-ar fi întâmplat chiar de foarte curând ca unul dintre proiectele mele să fie victima unui constructor din ăsta capabil nevoie mare probabil că m-aș fi abținut totuși să comentez pentru că nu îmi place să înfierez largi categorii profesionale. De data asta însă adevărul ne va elibera din nou: în România firmele de construcții au devenit o plagă a arhitecturii orașelor. Probabil că a fost acea perioadă de boom economic care a dat aripi tuturor constructorilor, i-a suit "pe val" și i-a făcut să creadă că pot și că au dreptul să controleze nu doar segmentul lor de competență și responsabilitate ci și pe al altora: ingineri structuriști și arhitecți la grămadă. Foarte puțini constructori (și cunosc și eu câțiva) au rămas în limitele bunului-simț și și-au făcut în continuare treaba așa cum ar fi trebuit să o facă. Probabil tot datorită boom-ului economic de acum câțiva ani, cererea masivă de constructori de pe piață a dat ocazia oricărui prostovan să își facă o firmă de construcții și să mai aibă și comenzi. Cum românii nu sunt cunoscuți pentru vasta lor cultură în domeniul acesta, orice oferea și făcea prostovanul era ok. Curios este că a rămas acceptabil și după ce a început criza. Dar, dacă nu știi ce înseamnă bine, orice poate fi bun.

Va propun sa ne aparam tara

 

Cu demnitate! Iar asta ar însemna să ne oprim și din aruncat cu sudălmi și din ridicat osanale. Înseamnă a renunța la defetism și a încerca să conștientizăm faptul că facem parte dintr-o comunitate, că problemele acestei comunități sunt suma problemelor noastre sau problemelor create de noi. Pentru că statul român nu este suma politicienilor ce vremelnic îl conduc (adevărat, spre ruină), nici suma unor instituții sau administrații, este suma cetățenilor săi. Noi suntem statul român. Șchiop, prost, netrebnic, manelist, noi suntem statul ăla.

O comunitate supraviețuiește și prosperă atunci când cei ce o formează o apără, când fac lucruri pentru această lucrare comună și dorințele lor trec peste umplerea paporniței proprii. Este ușor să înjuri o persoană invizibilă, statul, în persoana căruia îl vezi mereu pe altul și niciodată pe tine.

E ușor să spui că această comunitate nu a făcut nimic pentru tine atâta timp cât zi de zi nu ai știut cum și ce să faci ca să nu faci tu nimic pentru ea.

Nu sunteți primii români născuți pe aici. Au fost și alții. Și tot ceea ce sunteți, tot ceea ce reprezentați este și suma aspirațiilor acelor oameni. Aspirațiile voastre, așa cum sunt ele, vor fi înglobate în destinul acestei comunități și, vreți nu vreți, în destinul copiilor voștri.

Nu știu cum, dar aș vrea să îi las copilului meu mai mult decât un borcan cu silă.

 

Profund imoral

 

Seara trecută mi-au ajuns pe mâini niște copii ale unor scrisori și procese-verbale din perioada interbelică, în fapt un set de replici, reacții și documente oficiale legate de proiectarea clădirii facultății de drept din București. Singurul lucru pe care mi-l aminteam în legătură cu un aventual conflict legat de acea clădire era speța procesului pe care facultatea de drept l-a avut cu Universitatea București, proces legat de dreptul de proprietate asupra clădirii.

Ca într-o scenă din aia în care toate-s vechi și nouă toate, o confirmare a "dezvoltării în înmărmurire" a acestei țări, conflictul iscat pe atunci între Facultatea de arhitectură din București (Academia de arhitectură) și Ordinul Arhitecților (Corpul Arhitecților Români) pe de o parte și unul dintre profesori (Duiliu Marcu) și rectorul de atunci al Academiei (Petre Antonescu), cu amestecul direct al înaltelor autorități ale statului este de o actualitate cutremurătoare.

 

Arhitectura românească cântă fals la nai

 

Multe, multe glume pe internet zilele astea despre proiectul câștigător la concursul pentru pavilionul României la Expo Milano 2015.

Dincolo de amuzament, dincolo de glume, dincolo de lacrimi, realitatea este următoarea: NU avem școală de arhitectură și, după cum arată lucrurile, nici nu vom avea în următorii cincizeci de ani.

Așa cum am spus în nenumărate rânduri, românii oricum nu văd rostul arhitecturii (relația cu arhitectul este văzută ca o corvoadă impusă de lege pentru a putea să ia autorizația de construire și nu ca o contribuție importantă la viitoarea construcție - vezi în acest sens articolul pe care l-am comentat în textul precedent).

Întrebarea cea mai importantă însă este alta: arhitecții români mai văd rostul arhitecturii?

 

Zece lucruri....

 

Zece lucruri pe care cei ce scriu liste cu "zece lucruri pe care arhitectul nu ți le spune niciodată" nu ți le spun (link aici)

 

1.    "În mod normal, ţi-aş oferi un serviciu complex care să te ajute să economiseşti bani. Însă pentru că statul te obligă să vii la mine, trebuie să te mulţumeşti cu o ştampilă."

În mod normal, ar trebui să plătești peste 40 de eur pe metru pătrat de proiectare pentru un serviciu complex. Dar, pentru că nu știi că acest serviciu este complex și pentru ca tratezi profesia de arhitect cu dispreț iar arhitectul doar ca pe un purtător de ștampilă, de cele mai multe ori exact asta vei primi. Cu alte cuvinte, vei primi exact lucrul pe care ți-l dorești.

2.    "Nu există soluţii universale, fiecare proiect are particularităţi. Din motivul ăsta, încerc să nu copiez proiectele din acelaşi loc."

Ca să nu fii "victima" unei soluții universale, trebuie să fii onest cu arhitectul tău, inclusiv în ceea ce privește bugetul rezervat viitoarei construcții, dar tu nu faci asta, din cauza problemelor de la punctul 1. În fapt, procentul de arhitecți care își copiaza proiectele este mult mai mic decât procentul de jurnaliști care își copiaza știrile sau procentul de politicieni care își copiaza lucrările de doctorat sau procentul de elevi care copiaza la bacalaureat, pentru că este foarte greu să adaptezi un proiect existent pe o situație dată.

3.    "Greşelile de proiectare sunt frecvente, dar n-ai garanţie pentru ele în caz că trebuie să refaci lucrările. În cel mai bun caz îţi corectez proiectul gratis."

De fapt, multe dintre greșelile ce par de proiectare sunt greșeli de execuție, făcute pe șantier fie din vina constructorului, fie a beneficiarului, care nu respectă proiectul. Răspunderea arhitectului pentru proiectului pe care îl face este stabilită prin lege. Este bine să o citești, așa vei afla că ea există!

 

back