ro / en

Oraşul lui Opingescu Vodă

jandarmerie cu fundal monumental

Se face, dragii babei, că într-o ţară îndepărtată, peste mări şi ţări, mult prea departe de voi pentru a vă îngrijora prea tare, trăiau nişte oameni care, cum nimeni nu îi voise nicăieri, se adunaseră care de pe unde şi îşi încropiseră acolo o moşie.

Oamenii ăştia, cum ziceam, nu prea erau buni la mare lucru deşi se pare că, odată cu trecerea anilor, unii dintre ei dezvoltaseră anumite abilităţi, printre care, la loc de cinste, era spartul de seminţe.

Cu toate astea, din când în când, se mai năştea câte unul mai nervos şi mai luminat care mai făcea altceva: ba un oraş, ba o casă, ba mai citea o carte sau făcea alte lucruri pe care spărgătorii de seminţe nu puteau nicicum a le pricepe. Pentru asta ei aveau o expresie care mulţi cred acum că ar trebui să fie scrisă la fiecare poartă de intrare în ţărişoara lor: "Băga-mi-aş". Urmată de "scoate-mi-aş" la fiecare ieşire.

În ţara asta se afla şi un oraş, zis Bucureşti, care se voia mai mare şi mai plin de spărgători de seminţe decât celelalte oraşe. Celelalte oraşe din ţărişoara însă, invidioase pe mărimea şi numărul de spărgători de seminţe ai Bucureştiului, veniseră cu o idee care să le facă un pic mai de soi: fiecare dintre ele îşi ridicase la loc de cinste câte un cetăţean, mai spărgător de seminţe decât ceilalţi, pe care îl numise "baron". Se făcu astfel o adevărată cursă între oraşe cine şi cum îşi face şi îşi "bagă" mai repede "baron" pe ţeavă. Bucureştenii mai să moară de inimă rea din cauza asta. Se foiră, se sfătuiră cum şi ce să facă pentru a-şi recăpăta locul de primi spargători de seminţe ai ţărişoarei ăsteia. Şi uite aşa, într-o zi de vară până seară, se vorbiră ei bine de tot şi le veni ideea: ei nu vor avea baron, ei vor avea Vodă.

Dar cine să fie Vodă de Bucureşti? Cine să fie pe tron? Al cui va fi sceptrul ?

Pentru că nu era uşor să mulţumeşti oamenii ăştia de care vă zic. În primul rând, ei se născuseră cu o calitate ce nu o aveau alţi oameni: nu îi puteai mulţumi decât dacă le distrugeai cât mai bine oraşul, pentru că ei nu pricepeau nicicum ce făceau ăia puţini care se mai năşteau din când în când, cum ziceam, şi atunci simţeau că oraşul ăsta nu este făcut după asemănarea lor. Şi mai era ceva! Oamenii ăştia doreau neapărat să fie cât mai săraci. Cu cât erau mai săraci şi trăiau în mai multă mizerie, cu atât ei erau mai fericiţi. Asta şi pentru că se zvonea prin ţărişoară că, dacă eşti suficient de sărac, de murdar şi de prost, un "baron" se va pogorî asupra oraşului tău cu un sac mare plin cu pui congelaţi, ulei şi zahăr. Vă veţi întreba, dragii babei, de ce zahăr? Nu ştiu de ce. Oamenii ăştia pur şi simplu aveau nevoie de foarte mult ulei şi zahăr. Acum, că mă gândesc, cred că mi-a povestit odata, demult, un moş ce l-am întâlnit la o şezătoare, că asta era tot ce mâncau ei.

În sfârşit, zis şi făcut, se dădu sfară în ţară că se caută Vodă pentru Bucureşti! Încercară ei mai mulţi să ocupe postul. Care mai de care se străduia să fie un mai bun vodă: unul să fure 50%, altul să distrugă 70% din orăşelul ăsta, dar niciunul nu reuşea să distrugă şi să fure suficient pentru a-i mulţumi pe toţi spărgătorii de seminţe.

Mare minune fu ziua când în sfârşit găsiră acel om ce a reuşit să aibă toate calităţile necesare! Da, veni şi ziua aia şi mare sărbătoare se facu pe străzile orăşelului. Ziua în care îl găsiră pe Opingescu şi îl făcură vodă. Ce le mai plăcea de el! Avea toate calităţile necesare: vorbea prost, minţea bine, promitea marea cu sarea. Reprezenta, în sine, esenţa locuitorului de Bucureşti...îi reprezenta pe ei, toţi spărgătorii de seminţe. Am auzit, deşi nu ştiu de este sau nu adevărat că, la auzul veştii înscăunării noului vodă, toţi locuitorii oraşului au început deodată să spargă şi mai abitir seminţe...aşa de multe că pentru moment, s-a înnegrit cerul. Gurile rele spun că cerul avea alte motive să se înnegrească, pentru că locuitorii oraşului pur şi simplu nu se mai dădeau jos din maşini şi fumul scos de acestea umpluse văzduhul. Deşi alţi oameni ar fi găsit neplăcut fumul ţevilor de eşapament, aceştia, oamenii din Bucureşti, se zbenguiau în el ca nişte iepuraşi, le plăcea şi chiar îşi doreau sa aibă mai mult. Ei erau nişte oameni speciali!

Şi uite aşa se puse Opingescu Vodă pe treabă, că multă treabă avea. În uralele mulţimii, fură şi distruse tot ce se putea prin orăşel. Vai, ce mulţumire şi fericire pe locuitorii acestuia! Aşa de mulţumiţi şi fericiţi erau, că se puseră şi ei pe treabă să îl ajute pe noul Vodă şi distrugeau şi furau şi ei tot ce apucau. Cu mic cu mare au hotărât să îl facă pe Opingescu vodă pe viaţă! O umbră de supărare se ivi totuşi pe faţa lui Vodă Opingescu când, în ziua marii hotărâri, ieşi la iveală faptul că, absolut inexplicabil, se înmulţise în aceşti ani şi populaţia ălora pe care nicicum nu îi înţelegeau spărgătorii de seminţe. Să tot fi fost ei vreo 10%, aşa. Puţini, însă tot îl supără vestea pe Opingescu Vodă.

Ba, mai mult, ăştia 10% se trezeau uneori în treabă şi încercau să oprească marile proiecte de distrugere organizată a orăşelului. Ce mult îl enervau pă Opingescu Vodă! Aşa de mult, încât el hotărî ca, într-o zi când toţi ăştia se strânseseră în jurul unei clădiri pe care Opingescu dorea să o distrugă, sa trimita oşteni câtă frunză, câtă iarbă să îi ridice de acolo. Se zvoneşte că erau aşa de mulţi oşteni încât la un moment dat nu se mai ştia de fapt al cui era mitingul, al lor sau al celor 10% nicicum de priceput. De fapt, "clădire" zic eu acum, ca să mă înţelegeţi voi, însă locuitorii Bucureştiului nu foloseau cuvântul clădire, nu îl cunoşteau. Ei foloseau doar cuvântul "magherniţă". Le plăcea atât de mult acest cuvânt încât orice găseau ei transformau în "magherniţă". Era, de altfel, ultima fază a procesului de distrugere, ce le aducea atâta satisfacţie.

Şi uite aşa, dragii babei, reuşi Vodă Opingescu să restabilească liniştea şi pacea în micul său oraş. Ba, mai mult, pentru a sărbători victoria, dădu liber la fum de ţeavă de eşapament tuturor locuitorilor.

Dar degeaba veţi încerca să găsiţi acest oraş pentru a vă convinge de spusele mele. El a dispărut acum mult, mult timp şi împreună cu el toţi spărgătorii de seminţe şi Vodă Opingescu. Au reuşit într-o bună şi luminată zi să distrugă tot orăşelul şi nu a mai rămas nimic nici din ei, nici din vodă al lor, nici din oraş. Doar un mare, mare maldăr de coji de seminţe.

Şi am încălecat pe-o ţeavă de eşapament şi v-am spus povestea...găsiţi voi rima!

 

 


citeste mai departe

postat de Ruxandra, 07 octombrie 2012, 08:14

adauga un comentariu

Adauga un comentariu

*
*
*

Comentarii: ( 1 - 15 )

Aceasta noutate nu are comentarii.

Arhitectura românească cântă fals la nai

 

Multe, multe glume pe internet zilele astea despre proiectul câștigător la concursul pentru pavilionul României la Expo Milano 2015.

Dincolo de amuzament, dincolo de glume, dincolo de lacrimi, realitatea este următoarea: NU avem școală de arhitectură și, după cum arată lucrurile, nici nu vom avea în următorii cincizeci de ani.

Așa cum am spus în nenumărate rânduri, românii oricum nu văd rostul arhitecturii (relația cu arhitectul este văzută ca o corvoadă impusă de lege pentru a putea să ia autorizația de construire și nu ca o contribuție importantă la viitoarea construcție - vezi în acest sens articolul pe care l-am comentat în textul precedent).

Întrebarea cea mai importantă însă este alta: arhitecții români mai văd rostul arhitecturii?

 

Zece lucruri....

 

Zece lucruri pe care cei ce scriu liste cu "zece lucruri pe care arhitectul nu ți le spune niciodată" nu ți le spun (link aici)

 

1.    "În mod normal, ţi-aş oferi un serviciu complex care să te ajute să economiseşti bani. Însă pentru că statul te obligă să vii la mine, trebuie să te mulţumeşti cu o ştampilă."

În mod normal, ar trebui să plătești peste 40 de eur pe metru pătrat de proiectare pentru un serviciu complex. Dar, pentru că nu știi că acest serviciu este complex și pentru ca tratezi profesia de arhitect cu dispreț iar arhitectul doar ca pe un purtător de ștampilă, de cele mai multe ori exact asta vei primi. Cu alte cuvinte, vei primi exact lucrul pe care ți-l dorești.

2.    "Nu există soluţii universale, fiecare proiect are particularităţi. Din motivul ăsta, încerc să nu copiez proiectele din acelaşi loc."

Ca să nu fii "victima" unei soluții universale, trebuie să fii onest cu arhitectul tău, inclusiv în ceea ce privește bugetul rezervat viitoarei construcții, dar tu nu faci asta, din cauza problemelor de la punctul 1. În fapt, procentul de arhitecți care își copiaza proiectele este mult mai mic decât procentul de jurnaliști care își copiaza știrile sau procentul de politicieni care își copiaza lucrările de doctorat sau procentul de elevi care copiaza la bacalaureat, pentru că este foarte greu să adaptezi un proiect existent pe o situație dată.

3.    "Greşelile de proiectare sunt frecvente, dar n-ai garanţie pentru ele în caz că trebuie să refaci lucrările. În cel mai bun caz îţi corectez proiectul gratis."

De fapt, multe dintre greșelile ce par de proiectare sunt greșeli de execuție, făcute pe șantier fie din vina constructorului, fie a beneficiarului, care nu respectă proiectul. Răspunderea arhitectului pentru proiectului pe care îl face este stabilită prin lege. Este bine să o citești, așa vei afla că ea există!

 

Un popor revoltat

 

Este greu sa fii român! În fiecare zi te trezești sufocat de propria revoltă. Nu mai poți! E prea mult! Nu mai suporți să îi vezi...îi vei vota și data viitoare. Vei spera în nu știu ce, nu vei face nimic, "oameni suntem cu toții". Nu te vei mișca. Ești revoltat, ești foarte revoltat. Te sufoci cu toată revolta asta. Te enervează ăia care iau șpăgi. Foarte mult! Sunt niște criminali, distrug țara! Ai o problemă. Te interesezi cine ia șpaga. Dai șpaga. Iar te sufoci! Tu nu ești vinovat.

O cucoană vede o fotografie cu o clădire molestată pe facebook. "Arhitecții de ce tac?", intreabă revoltată cucoana. O și văd stând în fața ecranului, ciulind a sa revoltată ureche după un strigăt de arhitect. Arhitecții nu prea tac, dar cucoana în cauză nici nu este înclinată să îi audă. Pentru că pe cine naiba interesează, de fapt, ce au de spus arhitecții?! Cucoana se sufocă de atâta revoltă!

Intervine cretinul: "e doar o căzătură", să o demoleze. Cretinul nu pricepe că toate regulile care pun o clădire în segmentul ăla "a nu demola" au fost gândite mult și bine pentru a face sigur ca buda bunicii sale, așa cum mă întreba o altă cucoană, să nu facă parte, "by default", din ele. Și cretinul se sufocă de revoltat ce este.

 

Alo, alo, ați văzut un cal maro?

 

Alo, alo, ați văzut un cal maro? Dar un arhitect mișto?

M-am hotărât acum ceva timp să nu mai particip la concursuri în România. Pur și simplu nu am încredere în capacitatea românilor de a organiza un concurs corect. Într-o țară în care totul se face în gașcă, "copiii" ca mine nu au nicio șansă. Nu o spun ca să mă lamentez. Este o realitate. Dacă nu o accept nici nu voi reuși vreodată să o schimb. În România, înveți despre pile și șpăgi din clasa a cincea. Îți intră în sânge, ajungi să accepți că altfel nu se poate. Dacă refuzi să participi la acest sistem bolnav sau pur și simplu nu ai acces la el (nu ai banii de șpagă sau pila necesară) sau ambele, ești mort. Am citit acum un articol despre doamna care a "îndrăznit" să o dea în gât pe învățătoarea șpăgară. Bineînțeles că cei mai mulți părinți s-au coalizat împotriva ei. Nu doar pentru că au devenit atât de obișnuiți cu sistemul încât nu înțeleg de ce unii aleg să îl conteste, eu cred că mai este și altceva la mijloc. Voiam de mult să pun această întrebare unuia care beneficiază de sistem, băiatului cu pile: ai curaj să te întâlnești cu mine (sau cu alții ca mine) pe un teren, unde nu mai ai tu acest "avantaj" și să ne măsurăm forțele? Domnii părinți ăia care participă voioși la sistem cred că nu au curajul să vadă câte parale le fac copiii dacă profesorii nu ar mai fi "încurajați" să le dea notele pe care, vezi Doamne, le merită. NU le merită, nu vă mai faceți iluzii. Orice notă obținută în urma unei șpăgi nu este meritată. Așa cum orice lucrare, orice premiu, orice client îl obții prin pile și șpăgi NU este meritat. Nu contează cât de bun ți se pare ție că ești. Nu contează cât de bun li se pare altora că ești. Nu MAI contează. În momentul în care decizia unui profesor sau a unui juriu sau a unui potențial client este condiționată de prezența cadoului sau a pilei, acea decizie este viciată. Orice avantaj obținut în urma folosirii acestui sistem bolnav, chiar dacă ție ți se pare că avantajul pe care ți-l creezi este doar pentru a obține ceea ce meriți, este un avantaj nemeritat. Pentru că nu poți tu sau mamița ta să stabiliți aprioric cât meriți tu. Asta stabilește concursul respectiv, nu tu.

 

Profesia ca sentinta

“Lasă că voi, arhitecții….” cam așa ți se închide gura  în orice discuție atunci când încerci să vorbești ba despre starea arhitecturii românești în general, ba despre demolarea patrimoniului, ba despre orice problemă vizibilă ce are legatură, cumva, cu arhitectura. Tu, arhitecții [sic] ești vinovat fără drept de apel de situația asupra căreia tot tu, arhitecții încerci să atragi atenția. Ești, în același timp, autor și victimă, beneficiar și producător al fiecărei probleme. Dacă încerci să spui cuiva că, în România, spre deosebire de hai să zicem Germania, nu am prea mai rămas cu patrimoniu arhitectural și că, dacă ei dărâmă, dărâmă din multul pe care îl au iar noi dărâmăm din puținul care ne-a mai rămas, atunci tu, arhitecții ești vinovat că nu faci nimic în legătură cu asta. Păi uite că tocmai fac! Îmi petrec aiurea timpul, în loc să mă simt bine și să îmi termin liniștită paharul cu vin, ca să atrag atenția unui și altuia despre chestia asta, poate mai deschid cuiva câte un ochi, dacă pe amândoi nu îi deschide. Mai mult, îmi petrec același timp încercând să încropesc o pledoarie de apărare pentru eu, arhitecții, deși cu siguranță nu sunt vinovată de tot ce fac ei, unii arhitecți, de aici sau de aiurea. Este adevărat că, de exemplu, nu m-am dus să mă leg cu lanțuri de vreo clădire de patrimoniu pe care voiau ăștia să o dărâme sau de vreo construcție făcută aiurea dar, în mare, fac tot ce pot eu să fac. M-am dus și să protestez la Hala Matache, dar nu am mai apucat pentru că a apărut o armată de jardarmi să vă apare pe voi, românii, de noi, arhitecții și să ne bage direct în dubă. Voi, românii, unde erați atunci? Credeți că orașul ăsta sau patrimoniul e doar al arhitecților și prin urmare lasă-i pe ei să facă baricade pe la fiecare clădire de patrimoniu ce urmează a fi demolată? Păi clădirea aia e demolată de ei, arhitecții, sau de către o autoritate locală (sau cu girul unei autorități locale) pe care ați ales-o voi și care vă reprezintă? Nu veți avea politicieni responsabili până nu veți fi voi înșivă responsabili!

back