Se face, dragii babei, că într-o ţară îndepărtată, peste mări şi ţări, mult prea departe de voi pentru a vă îngrijora prea tare, trăiau nişte oameni care, cum nimeni nu îi voise nicăieri, se adunaseră care de pe unde şi îşi încropiseră acolo o moşie.

Oamenii ăştia, cum ziceam, nu prea erau buni la mare lucru deşi se pare că, odată cu trecerea anilor, unii dintre ei dezvoltaseră anumite abilităţi, printre care, la loc de cinste, era spartul de seminţe.

Cu toate astea, din când în când, se mai năştea câte unul mai nervos şi mai luminat care mai făcea altceva: ba un oraş, ba o casă, ba mai citea o carte sau făcea alte lucruri pe care spărgătorii de seminţe nu puteau nicicum a le pricepe. Pentru asta ei aveau o expresie care mulţi cred acum că ar trebui să fie scrisă la fiecare poartă de intrare în ţărişoara lor: "Băga-mi-aş". Urmată de "scoate-mi-aş" la fiecare ieşire.

În ţara asta se afla şi un oraş, zis Bucureşti, care se voia mai mare şi mai plin de spărgători de seminţe decât celelalte oraşe. Celelalte oraşe din ţărişoara însă, invidioase pe mărimea şi numărul de spărgători de seminţe ai Bucureştiului, veniseră cu o idee care să le facă un pic mai de soi: fiecare dintre ele îşi ridicase la loc de cinste câte un cetăţean, mai spărgător de seminţe decât ceilalţi, pe care îl numise "baron". Se făcu astfel o adevărată cursă între oraşe cine şi cum îşi face şi îşi "bagă" mai repede "baron" pe ţeavă. Bucureştenii mai să moară de inimă rea din cauza asta. Se foiră, se sfătuiră cum şi ce să facă pentru a-şi recăpăta locul de primi spargători de seminţe ai ţărişoarei ăsteia. Şi uite aşa, într-o zi de vară până seară, se vorbiră ei bine de tot şi le veni ideea: ei nu vor avea baron, ei vor avea Vodă.

Dar cine să fie Vodă de Bucureşti? Cine să fie pe tron? Al cui va fi sceptrul ?

Pentru că nu era uşor să mulţumeşti oamenii ăştia de care vă zic. În primul rând, ei se născuseră cu o calitate ce nu o aveau alţi oameni: nu îi puteai mulţumi decât dacă le distrugeai cât mai bine oraşul, pentru că ei nu pricepeau nicicum ce făceau ăia puţini care se mai năşteau din când în când, cum ziceam, şi atunci simţeau că oraşul ăsta nu este făcut după asemănarea lor. Şi mai era ceva! Oamenii ăştia doreau neapărat să fie cât mai săraci. Cu cât erau mai săraci şi trăiau în mai multă mizerie, cu atât ei erau mai fericiţi. Asta şi pentru că se zvonea prin ţărişoară că, dacă eşti suficient de sărac, de murdar şi de prost, un "baron" se va pogorî asupra oraşului tău cu un sac mare plin cu pui congelaţi, ulei şi zahăr. Vă veţi întreba, dragii babei, de ce zahăr? Nu ştiu de ce. Oamenii ăştia pur şi simplu aveau nevoie de foarte mult ulei şi zahăr. Acum, că mă gândesc, cred că mi-a povestit odata, demult, un moş ce l-am întâlnit la o şezătoare, că asta era tot ce mâncau ei.

În sfârşit, zis şi făcut, se dădu sfară în ţară că se caută Vodă pentru Bucureşti! Încercară ei mai mulţi să ocupe postul. Care mai de care se străduia să fie un mai bun vodă: unul să fure 50%, altul să distrugă 70% din orăşelul ăsta, dar niciunul nu reuşea să distrugă şi să fure suficient pentru a-i mulţumi pe toţi spărgătorii de seminţe.

Mare minune fu ziua când în sfârşit găsiră acel om ce a reuşit să aibă toate calităţile necesare! Da, veni şi ziua aia şi mare sărbătoare se facu pe străzile orăşelului. Ziua în care îl găsiră pe Opingescu şi îl făcură vodă. Ce le mai plăcea de el! Avea toate calităţile necesare: vorbea prost, minţea bine, promitea marea cu sarea. Reprezenta, în sine, esenţa locuitorului de Bucureşti...îi reprezenta pe ei, toţi spărgătorii de seminţe. Am auzit, deşi nu ştiu de este sau nu adevărat că, la auzul veştii înscăunării noului vodă, toţi locuitorii oraşului au început deodată să spargă şi mai abitir seminţe...aşa de multe că pentru moment, s-a înnegrit cerul. Gurile rele spun că cerul avea alte motive să se înnegrească, pentru că locuitorii oraşului pur şi simplu nu se mai dădeau jos din maşini şi fumul scos de acestea umpluse văzduhul. Deşi alţi oameni ar fi găsit neplăcut fumul ţevilor de eşapament, aceştia, oamenii din Bucureşti, se zbenguiau în el ca nişte iepuraşi, le plăcea şi chiar îşi doreau sa aibă mai mult. Ei erau nişte oameni speciali!

Şi uite aşa se puse Opingescu Vodă pe treabă, că multă treabă avea. În uralele mulţimii, fură şi distruse tot ce se putea prin orăşel. Vai, ce mulţumire şi fericire pe locuitorii acestuia! Aşa de mulţumiţi şi fericiţi erau, că se puseră şi ei pe treabă să îl ajute pe noul Vodă şi distrugeau şi furau şi ei tot ce apucau. Cu mic cu mare au hotărât să îl facă pe Opingescu vodă pe viaţă! O umbră de supărare se ivi totuşi pe faţa lui Vodă Opingescu când, în ziua marii hotărâri, ieşi la iveală faptul că, absolut inexplicabil, se înmulţise în aceşti ani şi populaţia ălora pe care nicicum nu îi înţelegeau spărgătorii de seminţe. Să tot fi fost ei vreo 10%, aşa. Puţini, însă tot îl supără vestea pe Opingescu Vodă.

Ba, mai mult, ăştia 10% se trezeau uneori în treabă şi încercau să oprească marile proiecte de distrugere organizată a orăşelului. Ce mult îl enervau pă Opingescu Vodă! Aşa de mult, încât el hotărî ca, într-o zi când toţi ăştia se strânseseră în jurul unei clădiri pe care Opingescu dorea să o distrugă, sa trimita oşteni câtă frunză, câtă iarbă să îi ridice de acolo. Se zvoneşte că erau aşa de mulţi oşteni încât la un moment dat nu se mai ştia de fapt al cui era mitingul, al lor sau al celor 10% nicicum de priceput. De fapt, "clădire" zic eu acum, ca să mă înţelegeţi voi, însă locuitorii Bucureştiului nu foloseau cuvântul clădire, nu îl cunoşteau. Ei foloseau doar cuvântul "magherniţă". Le plăcea atât de mult acest cuvânt încât orice găseau ei transformau în "magherniţă". Era, de altfel, ultima fază a procesului de distrugere, ce le aducea atâta satisfacţie.

Şi uite aşa, dragii babei, reuşi Vodă Opingescu să restabilească liniştea şi pacea în micul său oraş. Ba, mai mult, pentru a sărbători victoria, dădu liber la fum de ţeavă de eşapament tuturor locuitorilor.

Dar degeaba veţi încerca să găsiţi acest oraş pentru a vă convinge de spusele mele. El a dispărut acum mult, mult timp şi împreună cu el toţi spărgătorii de seminţe şi Vodă Opingescu. Au reuşit într-o bună şi luminată zi să distrugă tot orăşelul şi nu a mai rămas nimic nici din ei, nici din vodă al lor, nici din oraş. Doar un mare, mare maldăr de coji de seminţe.

Şi am încălecat pe-o ţeavă de eşapament şi v-am spus povestea...găsiţi voi rima!